Prin lucrarea de față ne-am propus să analizăm dacă şi în ce măsură România, ca stat semnatar al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a libertăților fundamentale a îndeplinit cele două cerințe fireşti decurgând din calitatea sa de stat contractant şi anume: a) dacă a implementat în legislatia sa natională normele europene în materia drepturilor omului; b) dacă asigură respectarea efectivă a acestora în cadrul activității judiciare a statului.
Raportat la prima cerință, se observă că România şi-a aliniat legislația sa privind drepturile omului atât prin înscrierea acestora în Constitutție cât și prin adoptarea de legi cu caracter general sau special în această materie. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a condamnat în mod efectiv România pentru lipsa legislației în materie, ci, mai ales, pentru încălcarea drepturilor omului și libertăților fundamentale în procesul de aplicare a legii. În ce privește cel de-al doilea aspect, din analiza efectuată asupra câtorva cauze soluționate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin raportare și la analiza de constituționalitate efectuată de Curtea Constituțională a României, rezultă că în practica judiciară încă se mai constată încălcări ale normelor privind drepturile omului șia libertăților fundamentale.