La ce foloseşte sociologia pe timp de criză?
Întrebarea „la ce foloseşte sociologia pe timp de criză?” este, evident de altă factură decât celebra invocaţie „la ce bun poeţii dacă nu aduc ploaia?”.
Anul 3, Nr. 2
“Stiluri de viaţă în Romania postcomunistă. Ce modele de comportament adoptăm şi de ce” Marian Vasile Iaşi, Editura Lumen, 2010, 231 pagini
În ziua de astăzi, atât în mass-media, în varii domenii precum medicina sau spiritualitatea, cât şi în simple conversaţii informale apare din ce în ce mai des sintagma „stil de viaţă”. Toţi cei care o folosesc au o idee despre ce anume este un stil de viaţă şi cam care ar fi elementele subscrise lui, însă precum se întâmplă în cazul multor concepte fundamentale teoretizate sociologic după ce au fost utilizate la scară largă la nivelul simţului comun, definirea şi operaţionalizarea acestuia reprezintă o provocare mult mai mare decât ar fi de aşteptat, ţinând cont de intensa sa utilizare.
Valori sociale ale tranziției post-comuniste
Destrămarea ordinii și logicii sociale de tip comunist în Europa Centrală și de Sud Est a dat naștere tranziției de la totalitarism la democrație, de la economia de comandă la o
ecomie de piață și de la o societate închisă și controlată politic, la una deschisă și liberă. Schimbările radicale survenite la nivelul fostului bloc comunist și pe plan global au condus inevitabil la modificări ale stilurilor de viață, post-comunismul modelând un alt set de valori, distribuind prin instrumentul democrației avuția produsă în și prin libertate. Mitul construit în jurul setului de valori comuniste s-a prăbușit, vechile valori au început să se relativizeze până la perimare sub efectul discursului politic pluralist, lăsând loc unui așa zis șoc epistemiologic, produs de tranziție.
Capital social in România începutului de Mileniu: Drumeț în țara celor fără de prieteni?
Conceptul de capital social, care face subiectul acestui volum, a fost adoptat cu usurință de economiști, politologi sau sociologi. Cartea tratează subiectul într-o manieră comprehensivă dar şi accesibilă, într-o perspectivă comparativă la nivel European. Obiectivul autorului Bogdan Voicu este familiarizarea publicului român cu noțiunea de capital social, cu factorii care duc la formarea și întreținerea capitalului social, cu rolul pe care acesta îl joaca în dezvoltarea socială.
Costurile incluziunii romilor din România până în 2010
Atunci când minoritatea romilor intră în atenţia publică, datorită unor evenimente, fapte şi fenomene la care ei participă, în cadrul larg al societăţii româneşti sau în noul cadru european, este frecvent invocată lipsa integrării lor. Cercetările efectuate (Barometrul incluziunii romilor2, studii privind percepţia minorităţii romilor de către populaţia majoritară etc.) arată că responsabilitatea pentru integrarea/incluziunea romilor este atribuită de către cei chestionaţi, Guvernului, inclusiv Agenţiei Naţionale pentru Romi (ANR), Parlamentului, organizaţiilor neguvernamentale ale romilor (ONG-urilor) şi romilor înşişi.
Cât de eficace și eficientă este protecția socială pentru copiii din România?
Sistemul de protecţie socială din România s-a dezvoltat în ultimii ani în special în sfera furnizării de prestaţii sociale şi mai puţin (sau chiar deloc) în sfera furnizării de servicii sociale. Acest lucru a fost notat în cadrul programelor pe care UNICEF România le susţine în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului şi constituie obiectul disertaţiei de faţă.
Economia socială în România: două profiluri regionale
Deşi ca practică, în România, economia socială îşi găseşte originile cu mai bine de un secol în urmă, în literatura de specialitate, subiectul nu a fost abordat decât sporadic şi nu în mod substanţial, fiind un domeniu destul de puţin cunoscut la noi în ţară. În lucrarea “Economia socială în România: două profiluri regionale”, autorii realizează una dintre puţinele descrieri ale acestui domeniu din literatura română de specialitate, propunând o abordare multifaţetată (din punct de vedere economic, legislativ, social etc.).
Oportunitatea crizei
Există „crize”, scrise întotdeauna cu minuscule şi la plural cu care suntem familiarizaţi şi care nu mai impresionează pe nimeni. Există crize în relaţiile internaţionale, crize alimentare în ţările cele mai sărace ale lumii, crize de materii prime, crize demografice etc. Există o criză guvernamentală în Belgia de mai bine de 15 luni de zile, dar Belgia pare să se descurce destul de bine, de vreme ce a recuperat deja pierderea de PIB din 2009. Există o „criza a sociologiei” despre existenţa căreia am aflat imediat ce am intrat în facultate şi (care) nu s-a terminat nici acum. Suntem obişnuiţi cu „crizele mici” şi ştim fie să le depăşim, fie să trăim cu ele.
România după 20 de ani: de la clasa muncitoare spre o clasă creativă
Era globalizării şi a vitezei a impus transformări esenţiale în viaţa majorităţii oamenilor mai ales din perspectiva muncii. Relaţia dintre muncă şi nemuncă a devenit tot mai complexă, fapt ce impune ca politicile de pe piaţa muncii să se centreze pe creşterea numărului de angajaţi şi pe minimizarea angajării precare. Principalul semnal de alarmă îl reprezintă faptul ca majoritatea statelor membre aparţinând UE-15 se confruntă cu dificultăţi economice şi sociale ce necesită adoptarea de măsuri rapide şi eficiente pentru redresarea societăţilor aflate în declin. Nu este de neglijat faptul că Uniunea Europeană (UE), are ca scop crearea unui sens economic şi social comune statelor membre, scop ce transcende interesul competitivităţii internaţionale. (Giddens, 2007:126).
Despre „autocolonizare”
Sub zodia globalismului, ca proces implacabil, multidimensional, redefinirea identităţii devine o obligaţie. Cum construcţia noastră identitară a stat, lungă vreme, sub obsesia europenismului şi cum acest efort (ca proiect elitist, animând aspiraţii culturale şi civilizaţionale) s-a cheltuit sub pecetea unei mentalităţi „de schimb” (nota Nae Ionescu), e la îndemână constatarea că reuşitele s-au dovedit „aproximative”, glorificând importul superficial. Chiar dacă bătrânul Kogălniceanu avertiza că „darul imitaţiei e o manie primejdioasă”, râvna de a fi pe placul Europei („luminate”) nu ne-a părăsit; doar că astfel de impulsuri reformatoare, conştientizând întârzierea, implicit „trăirea” complexelor, a handicapului au întreţinut o modernizare neorganică, încurajând simularea, servilismul, inadecvarea. Adică un import masiv, necritic, superficial. Fie că era vorba de francofilie (vezi mimetismul galic, parisolatria euforică), fie că vom invoca modelul german ca alternativă, aspiraţia periferiei, prin vectorul elitar vizăm referenţial un centru cultural prestigios, aşteptând recunoaşterea sau altfel spus, o râvnită colonizare, făcând din teza formelor fără fond un brand românesc.